Despre satul Mânău

Satul Mânău, apaţinând judeţului Maramureş, este strâns legat prin tradiţii şi obiceiuri de judeţul Sălaj, din a cărui componenţă făcea parte până la ultima sistematizare teritorială. 

‘’Satul Mânău este aşezarea cea mai nordică a vechii regiuni a Sălajului. La marginea localităţii se unesc apele Sălajului cu ale Someşului, înconjurând astfel "Dâmbul cel mai nordic al delurosului Sălaj". Vârful cel mai înalt dintre aceste dealuri este Străjerul, denumirea fiind foarte expresivă, deoarece de aici, de pe culmea acestuia (318m), putem vedea tot ţinutul din jur - de la Baia Mare până la Chioar.

Din cercetările efectuate putem să afirmăm că această denumire expresivă nu este întâmplătoare. Multă vreme, la 3-4 km distantă de aici, ne aflam pe graniţa dintre Transilvania şi Ungaria, situată pe linia strâmtorilor Ţicăului. Cu siguranţă că aici se află un punct de observaţie militară, având ca obiectiv păzirea zonei de graniţă precum şi a cursului navigabil în acea vreme a Someşului. Se ştie că în urmă cu 200 de ani cursul Someşului era denumit şi Drumul Sării deaoarece, pe această cale se transportă sarea de la Ocnele Dejului spre Ungaria. Sarea a fost monopolul vistieriei voievozilor Transilvaniei, iar convoaiele de sare erau păzite cu străşnicie, fie că ajungeau pe calea apei sau pe uscat.

 

Harta Iosefină 1769-73

 

Ca o dovadă că acesta era un punct strategic de observaţie, menţionăm existenţa unui monument din calcar, cu înscrisuri în limba latină, având sculptate în partea superioară blazoanele a două familii, denumită de localnici « Piatra lui Tholdy ». Această denumire ne duce automat cu gândul la secolul XVIII când comitele acestui ţinut era un Tholdy, iar proprietarul cel mai de seamă al satului era fratele său.

 

 

 

Satul Mânău se întinde în valea din partea nordică a dealului precum şi pe câmpia aflată la răsăritul acestuia.

Cele mai vechi documente scrise datează din secolul al XIV - lea.

De-a lungul Evului Mediu a fost pe rând proprietatea cetăţilor Arieşului, Cehului şi Hododului. Astfel în anul 1387 aparţinea cetăţii Arieşului, în 1545, 1564, 1570 cetăţii Hododului, iar în anul 1627 cetăţii Cehului.

Dacă se iau în considerare birurile încasate în secolul al XIV - lea se poate concluziona că localitatea era destul de mare. În secolul al XVI- lea satul apartinea familiei Gyulafi şi Ecaterinei Szechi, dar documentele atestă că aici avea proprietăţi şi principele Gyorgy Rakoczi. 

Satul Mânău precum şi satul Arduzel din vecinătate, fiind situate pe zona de confruntări dintre oştile turceşti şi austriece, erau expuse în permanenţă distrugerilor. În 1566 turcii au pustiit aproape tot, au ucis toţi bărbaţii, şi au mânat 140 de boi. În secolul al- XVII - lea, după dese confruntări satul este ars aproape în întregime de austrieci.

Ocupaţia de bază a locuitorilor a fost agricultura şi creşterea animalelor. Marea proprietate are preponderenţă până la mijlocul secolului XX. La recensământul din 1900 în localitate se aflau 905 locuitori - 467 maghiari, 438 români. Numărul caselor era 182, aproape toate din lemn şi chirpici, una era învelită cu cărămidă, 57 cu şindrilă, 124 cu stuf şi paie. Numărul celor care ştiau să scrie şi să citescă era de 356- un număr foarte ridicat faţă de localităţile învecinate.

Biserica reformată a fost construită între anii 1825-1838, iar cea ortodoxă nouă a fost ridicată după 1920. Actele de stare civilă datează din 1782 (limba maghiară) şi 1825 (limba română), acestea fiind păstrate de către Arhivele Statului Maramureş.

Învăţământul laic ia fiinţă la sfârşitul secolului trecut prin instituirea celor două şcoli primare una în limba română şi cealaltă în limba maghiară. După 1920 se construieşte din bani publici o şcoală românească cu două clase, cu locuinţă pentru învăţător. Şcoala maghiară şi românească funcţionează separat până în 1957 când vor fi unificate.  

 

Posesiuni nobiliare la Mânău

Din cercetările recente efectuate la Arhivele Statului din Cluj -Napoca, Zalău şi din Baia Mare, am aflat că Mânăul a fost un vast domeniu nobiliar încă din secolul al XVII –lea. Prima atestare documentară descoperită de noi până în momentul de faţă datează din anul 1634. (fond familial Gyulai Kuun _Arhive Naţionale Cluj) În 18 oct. 1634 Rozsalyi Kuun Istvan numit comite al Sătmarului în anul 1648 de principele Rakoczy Gyorgy I, devenit stăpân al Sătmarului în urma păcii de la Linz din 1645, invită printr-o scrisoare datată la conacul său din Mânău un mare număr de nobili să participe la nunta sa cu Ecaterina Szecsi, vestita Venus din Murany de mai târziu. Nuntaşii urmau să formeze alaiul mirelui, care să-l însoţească la cetatea Devei, proprietatea de atunci a Mariei Szecsi, văduva lui Bethlen Istvan, nepotul lui Gabriel Bethlen fostul mare principe al Transilvaniei. Domeniul din Mânău constiuit din conac şi un număr mare de alte posesiuni aflate în Mânău şi în satele din jur: Chelinţa, Uleac, Ariniş, Buru Mare, Gyokeres, Solduba, Benesat; revine prin testament lui Tholdy Gyorgy nepotul lui Rozsalyi Kun Istvan (testament fond familial Karolyi ). Familia Toldi de Szalontai, din care face parte şi marele Tholdy Miklos care trăise prin anii 1300, devine în secolul al XVIII-lea în urma acestei mosteniri unul dintre marii proprietari ai satului Mânău, şi al satului Ţicău. Tholdy Zsigmond, proprietarul Ţicăului, care construieşte aici, în 1799, biserica reformată, este comitele Solnocului de Mijloc, timp de aproape 13 ani. Fratele lui, Tholdy Adam, era, în aceeaşi perioadă, cel mai mare proprietar al Mânăului. Fiica acestuia, Tholdy Maria, se căsătoreşte cu Petrichevich Horvath Daniel, acesta devenind la conscripţia din 1785 (Arhivele St. Zalau) cel mai mare proprietar al Mânăului. Atât Daniel, cât şi fiul acestuia Zsigmond îşi depun jurământul de credinţă faţă de regele Francisc I, în satul Mânău, în anul 1792. Petrichevich Horvath Zsigmond, şi soţia acestuia Banffy Maria de Losoncz, contribuie la ridicarea bisericii reformate din localitate, iar la curtea fiului lor, Mihai, în prezenţa unui mare număr de oaspeţi din rândurile nobilimii, se celebrează nunta fetei preotului din localitate (acte de stare civilă – Arhive, Baia Mare). Polixena, fiica lui P. H. Zsigmond şi a Mariei Banffy , se naşte, se căsătoreşte, şi este înmormântată la Mânău. Fiul lui P. H. Mihai, Petrichevich Horvath Miklos, vinde domeniul familial, baronului Wesselenyi Farkas de la Hodod, dupa ce atât tatăl Mihai, cât şi bunicul Zsigmond, depun eforturi de concentrare a averii familiei, prin schimburi de proprietăţi. (Arhive Naţionale Cluj).

În 1859 Wesselenyi Farkas (1809 – 1870) devine proprietarul domeniului de la Mânău . Timp de 66 de ani acesta va rămâne în posesia familiei. Baronul Wesselenyi Farkas şi soţia sa contesa Kendeffy Rozalia (1818 – 1877) şi-au găsit odihna după moarte în cimitirul de la Hodod. Domeniul de la Mânău îi revine, în 1868 fiicei lui W. Farkas, Rozalia căsătorită cu Bela Bannfy de Losoncz. Până la moartea soţului acesteia în 1888, sunt printre principalii susţinători ai bisericii din Mânău (acte parohiale). Rămasă văduvă, se căsătoreşte cu Szereday Aladar de Szentharomsag (1851- 1921). În 1925 rămasă văduvă a doua oară, vinde întreaga proprietate lui Maiszner Josif, fapte confirmate prin înscrierile de carte funciară. În anii ’30 ai secolului anterior fostul domeniu Wesselenyi ajunge moştenirea Eliszabetei, fiica adoptivă a lui Meiszner, nascută Berendy şi căsătorită Peterffy. Dupa ce în 1947 familia Peterffy este expropriată, în clădiri şi pe terenul din jur se va constitui sediul IAS Mânău. În urma revoluţiei din 1989, domeniul revine de drept foştilor proprietari care în anul 1995 îl vând familiei Benedek-Andir.

 familia peterffy si conacul

Autorul Capitolului "Posesiuni nobiliare la Manau" este prof.Benedek-Andir Maria.

Textul aparţine în întregime autorului, indiferent de modul de prezentare sau publicare.