Descriere arhitecturală

Amplasat la înălţime, pe un platou, aproape de culmea unui deal, altădată înconjurat de o frumoasă grădină şi de mai multe anexe gospodăreşti, de unde se observa până departe fostul domeniu, acest conac, de la sfârşitul sec. XVIII începutul sec. XIX, unde familia Wesselényi îşi delecta oaspeţii la partide de vânătoare, rămase până astăzi în memoria localnicilor, a aşteptat răbdător, în mijlocul unor livezi bogate, ca vechii proprietari de drept, membrii familiei Péterffy, izgoniţi „din calea progresului socialist”, să se întoarcă „acasă”. Timpul a făcut ca „acasă” să nu mai existe, iar castelul să devină în viitor, prin bunăvoinţa şi iniţiativa noului proprietar, familia Benedek-Andir, care a achiziţionat în 1995 fostul domeniu Wesselényi, „casă” pentru toţi cei care vor dori să petreacă aici, în atmosfera intimă a unui cămin primitor, unde odinioară, oboseala acumulată de galopul cailor era lăsată deoparte, în timpul unor mese plăcute şi în rumoarea distracţiei de salon.

Castelul de la Mânău se înscrie în lista reşedinţelor rurale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Aspectul robust, compact, cu proporţii bine definite, aminteşte de tipologia „conacului” domenial de tip baroc, fapt susţinut şi de planimetrie. Urmând diverse surse/indicii, se poate presupune că a trecut, în timp, prin cel puţin două etape constructive: o primă etapă corespunzătoare conturului subsolului şi cea de-a doua, prin adăugarea aripilor laterale, spre curtea din spate.

Arhitectural, analizând mărturiile păstrate in situ şi fotografii de epocă se poate confirma această supoziţie. Stilistic, clădirea se încadrează într-o fază de trecere de la barocul provincial, la clasicism, cu marea terasă-portic, marcând poziţia salonului de onoare (sala mare). În trecut, porticul era mult mai elansat, având (în plus) o mare deschidere cu arc în plin cintru, care permitea trăsurilor să oprească la scară. Chenarele formând pilaştri şi cartuşele, realizate din mortar, constituiau decorul acestui portic, încununat de un fronton triunghiular lipsit de decoraţii. Stâlpii masivi, cu baza evazată şi cornişă proeminentă la partea superioară, marcând naşterea arcelor celor trei deschideri din front şi a celor laterale, amintesc de intrările cu portic grandios (registrul inferior) ale castelului Vécsey de la Livada şi Teleki de la Satulung.

 

Porticul vechi Conacul in perioada '89

 

Castelul se desfăşoară pe două niveluri: demisol şi parter, prezentând la interior bolţi deosebite, ca dovadă a ingeniozităţii meşterilor care au realizat construcţia. Registrul inferior, având funcţiunea de pivniţă, cu accesul practicat printr-o deschidere în faţada principală, la nivelul soclului, impresionează prin sistemul unitar de boltire, cu bolţi cilindrice cu penetraţii şi arce de fundare suplimentare, ce descarcă pe contur şi pe pilele masive, situate în axul central longitudinal, generând imaginea şi atmosfera unei imense săli boltite. Atât fundaţiile, elevaţiile, cât şi bolţile sunt realizate integral din cărămidă Datarea aproximativă a sistemului constructiv se situează între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, fapt susţinut şi de grosimea generoasă a pereţilor (circa 1 m), chiar şi la nivelul parterului.

 

Subsolul.

 

Acoperisul.

  

Registrul superior, destinat locuirii, este caracterizat de robusteţe. Rezalitul actualei terase (în trecut, porticul intrării de onoare), cu trei axe, marchează faţada principală în axul de simetrie. Traveaţia comportă integral un număr impar, prezentând câte trei axe la distanţe egale între ele, de o parte şi de alta a rezalitului. Presupunem că această faţadă a păstrat caracterul iniţial, în ceea ce priveşte ritmul, forma, proporţia şi dispunerea golurilor şi deschiderii centrale. Faţadele laterale, cu câte 2 axe, dispuse asimetric, au suferit unele modificări, prin dărâmarea aripilor laterale ale construcţiei, pe la mijlocul secolului XX, eliminându-se cel puţin o travee; însă, forma golurilor păstrate este cea originală. Faţada secundară, spre curtea din spate, este cea mai „mutilată”, păstrând din imaginea iniţială, doar succesiunea celor cinci arcade, formând astăzi un coridor deschis, de tip loggie.

Interiorul parterului surprinde plăcut, prin atmosfera intimă, a celor opt încăperi principale, toate boltite, cu ferestre mari, luminoase, dintre care unele păstrează tâmplăria şi tocăria originală, prevăzute la interior cu chenare, ancadramente cu obloane şi lambriuri de lemn (de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX). Multiplele deschideri, respectând principiile anfiladei au uşi de lemn, amintind modelul celor iniţiale. Salonul de onoare (sala mare), comunicând direct atât cu terasa, cât şi cu loggia, prin câte o deschidere flancată de câte un gol, impresionează prin suprafaţa sa generoasă (93,70 m2), dar mai ales prin imensa boltă mănăstirească rezolvată ca o boltă în segmenţi. Pe lângă cele două sobe amplasate în nişele din colţurile teşite, cu alimentare prin loggia din spate, se pare că în trecut, aici exista şi un şemineu. Toate celelalte încăperi au bolţi în segmenţi, cu nervuri pe extrados. Încălzirea se făcea, ca şi în prezent, cu sobe, majoritatea dispuse în nişe de colţ interior. Cele trei deschideri din stânga terasei aparţin unei unice săli, mai alungite, în care se păstrează aproape în întregime pardoseala de parchet intarsiat, precum şi urmele unei bogate decoraţiuni murale, cu motive florale şi vrejuri pictate.

 

Reconstituire (înainte de mijlocul sec. XX) 

Picturi murale din sec XIX

 

 

 

Floor plans and front view

  

Un referat întocmit de Ionuţ Julean. Textul aparţine în întregime autorului, indiferent de modul de prezentare sau publicare. Reproducerea totală sau parţială este permisă numai familiei Benedek-Andir, în orice scop, legat de proiectul „La Castel”, Mânău.